Un bulgăre de humă,
cu fruntea arsă de gânduri
și palme care-au învățat
că rugăciunea se face și muncind.
Nici sculptură din lumină,
nici înger cu aripi curate —
praf pe umeri,
și uneori sufletul plin de noroi
de la drumurile înfundate.
Născut din pământ
și întorcere îndărăt.
Între aceste două tăceri
își poartă numele ca pe o rană
și iubirea ca pe o pâine caldă.
Greșelile nu sunt un sfârșit
ci dovadă a respirației.
O idee perfectă? Nicidecum.
O inimă care se împiedică
în propria ei bunătate.
Plânsul înmoaie lutul
și îl face mai uman,
mai aproape de ceilalți,
mai puțin mândru,
mai mult adevăr.
Fisuri prin care cerul pătrunde,
poate că exact asta înseamnă
să fii om: să fii defect,
suficient de frânt
încât să găsească loc
să te pătrundă
lumina, iertarea și dorul.
În iubire , în iertare,
pământul acesta simplu,
acest bulgăre de humă,
învață să fie parte din infinit.